luni, 8 septembrie 2014

Povestea continua...

Dupa o mult prea lunga intrerupere (eheee timpul trece si nici nu stii cand), revenim cu forte proaspete si idei noi in lumea fascinanta a costumelor.
Dar ca sa putem innoda firul povestii trebuie sa continuam de unde am ramas (si o sa ma straduiesc sa tin firul drept fara prea multe noduri de acum inainte).

Asa ca revenim putin la ALBINUTA.

Va promiteam o poveste frumoasa despre harnicele albine (si fetelor mele le place foarte tare) iar mai la final noi poze cu costume, deoarece intre timp am primit modele noi si am si poze cu fetita mea, cea mica de data aceasta, care a fost si ea tot albinuta la prima serbare de vara de la gradi.

Si pentru ca poveste nostra este lunga in postarea de astazi vom vorbi mai putin despre celelalte si incepem povestirea.


POVESTEA ALBINUTEI

          A fost odata ca niciodata, a fost odata, in tara Imparatului Soare, o minunata livada de meri, imprejmuita de bogate campii, acoperite cu cele mai frumoase si inmiresmate flori din lume.
      Razele soarelui se jucau cu voiosie printre frunzele, florile pomilor si pe bogatul covor de iarba verde cu roua stralucind in soare.
       In aerul cald si inca racoros al acestei dimineti de primavara, lacuste verzui sareau fara nici o grija, iar carabusii dolofani erau foarte preocupati sa-si croiasca drum printre frunzele pomilor.
       Nu departe, la umbra unui mar batran cu crengile incarcarte de flori, aidoma unei mirese cum numai in basme intalnesti, se afla casa unei harnice si neistovite familii de albine.
      Da, ele erau! O multime de insecte mici, care se aflau intr-un permanent du-te vino in jurul intrarii casutei care sclipea de curatenie.
      Si acum, dragi copii, sa vedem ce se ascunde in atragatoarele casute si cum isi duc viata aceste minunate si harnice albine.
      Dar, uite! Uite o albina micuta, care s-a rostogolit nedumerita pe peretele de ceara. Pana adineauri a rontait de zor capacelul patului in care a crescut si din care tocmai s-a dat jos. E tare obosita si mirata. Se sterge pe cap si pe corp cu aripile argintii si inca umede. Aude langa ea o voce molcoma si prietenoasa: "Ai aparut! haide, ai sosit la timp!"
      - "Dar unde ma aflu, cine esti tu, ce caut eu aici?" spuse Albinita (caci asa o s-o numim pe micuta albinita) uitandu-se in sus la albina brun aurie.
      "Incet, fetita draga, numai cate o intrebare, si rand pe rand am sa-ti raspund si am sa-ti arat tot ce doresti sa stii si sa vezi.
      Aici esti in casa noastra, pe care o numim <<stup>>, iar eu sunt una din cele 50.000 susori ale tale mai mari. Noi traim aici intr-o livada minunata din tara Imparatului Soare, care ne ocroteste si ne incalzeste cu razele lui; el da viata florilor, umplandu-le cu dulce nectar si polen, care o sa-ti placa tare mult.
     Impreuna cu noi mai locuieste mama-matca si fratii nostri, trantorii.
     Suntem o familie mare si avem multe lucruri de facut: culegem nectar si polen, curatam casa, fabricam miere si ne ingrijim fratii si surorile din leagan.
     Daca ai sa muncesti cu voiosie si harnicie o sa ne intelegem de minune, dar daca o sa-ti pierzi timpul hoinarind s-ar putea sa nu mai ramai printre noi caci copii neascultatori se pedepsesc. 
     Saracuta Albinita, tremura toata mergand dupa sora cea mare pe peretele de ceara unde, peste tot se aflau paturi, unele inchise, altele deschise. Paturile acestea sunt <<celule>> i-a explicat albina. In fiecare din ele este o surioara de-a nostra asa cum ai fost si tu; ia uite una: arata ca un viermisor alb si grasut.
     <<Uite Albinita, in tot cursul vietii tale o s ai de facut multe treburi. Te-ai cuatat pe tot corpul? Ai terminat? Ei, acum, la treaba: vei da de mancare surioarelor timp de o saptamana. O, nu te speria, o sa-ti spun eu tot, de unde sa iei mancarea si cum ai sa le-o dai.
     La inceput le dai <<laptisor>>: il mesteci bine si il picuri in fiecare celula, langa surioara. Ai sa vezi ca nu doarme, asa cum pare; va manca tot!
     In restul saptamanii le dai si putin polen si nectar; vei primi de la surorile mai mari - camarasitele. Si acum, cred ca stii ce ai de facut: spor la treaba?>> ii ura sora, si se indeparta sa-si vada de treburile ei.
     Albinita nu pierdu nici o clipa. Alerga grabita zi si noapte de la o celula la alta hranindu-si surioarele si fratiorii. Intre timp, mai lustruia celulele goale, si o ajuta pe matca la pastrarea curateniei; si matca era foarte ocupata, in fiecare zi punea in cate 1500 celule oua, si neobosita trecea zilnic sa controleze daca toate treburile merg bine si sa-i certe pe trantori, care ziua cat e ziua de mare nu faceau nimic si nu incurcau lumea, miscandu-se greoi de colo-colo, sau stand tolaniti la soare.
      Intr-o dimineata, toate albinitele tinere au fost chemate si oranduite in grupe. Fiecarui grup i-a fost repartizat sa indeplineasca o munca.
      Cea care le dadea instructiuni era o sora mai mare. Le cunostea pe toate surorile cele mari: ele nu mai erau de mult argintii, erau brune-argintii, cu perisori frumosi si matasosi. Erau sigure pe ele si dadeau instructiuni din mers.
      Un grup trebuia sa fabrice ceara, sa o mestece; alt grup trebuia sa cladesca celule rezistente, cu 6 pereti in care se va depozita miere si vor creste alti pui; sa aeriseasca stupul cu aripile pentru ca apa din nectar sa se evapore, pentru a-l transforma apoi in miere.
      Albinita facea parte dintr-un grup care trebuia sa pazeasca stupul, impiedicand pe toti strainii sa patrunda inauntru; in caz de nevoie, trebuie sa omoare pe dusmani, intepandu-i!
     Albinita nu stia sa deosebeasca o albina straina de stupul lor, si atunci, o sora mai mare i-a explicat ca se poate dupa miros, caci fiecare stup are un miros al sau.
Atunci si-a dat seama Albinita ca stupul lor mirosea frumos.a miere si ceara aromata. 
     Dar intamplarea de peste doua zile avea s-o uimeasca cel mai mult pe micuta noastra prietena. La usa stupului a apaut un soarece ratacit cine stie de unde, iar doua din surori care s-au repezit asupra strainului l-au intepat; omorandu-l. Dar au murit si ele odata cu el. Surorile i-au explicat ca in viata nu poti intepa decat o singura data un asemenea dusman, si atunci mori odata cu el. Daca intepi un bondar sau o viespe, sau un fluture cap-de-mort, poti sa-ti scoti acul din pielea lor si nu mori. Albinita a fost foarte trista din cauza mortii celor doua surori, dar si-a dat seama ca tot asa ar fi facut si ea - era doar vorba de apararea mierii lor, a tuturora.
     In timpul pazei, Albinita a constatat ca poate zbura si in jurul stupului, de unde a adus putin clei cules de pe niste cracute de plop din apropiere. Asta se cheama <<propolis>> i-a spus o sora mai mare, este foarte necesar la reparatul stupului si tot cu el trebuie sa lustruiesti celulele golite, in care matca va depune oua.
      Intr-o zi, o albina intra grabita in stup isi descarca polenul intr- celula si ii spuse, cam rastit, Albinitei: <<Vezi de el!>> Ce sa fac oare? Raspunsul era in apropiere: cateva surori, cam de varsta ei, indesau de zor cu capul ghemotoacele colorate descarcate in alte celule de catre alte albine. Unora nici nu li se mai vedea capul. Altele care umplusera cate o celula, picurau cate putina miere deasupra. A inceput si ea sa faca la fel. Si bine a facut caci nici nu termina bine de indesa un ghemotoc, altul era aruncat de o culegatoare grabina venita de afara. Si ce frumoase erau ghemotoacele: rosii, galbene, caramizii, portocalii, verzui si ficare cu alta aroma. Era o placere sa le framanti.
     Zilele treceau... Tot lucrand si invatand sa zboare se apropia timpul cand putea deveni culegatoare si sa stranga hrana pentru stup. Tare s-a mai bucurat Albinita, pregatindu-se cu nerabdare pentru <<afara>>.
     Deci, era gata sa zboare spre camp si in livada pentru a gasi florile de papadie si salcam si multe altele despre care invatase la scoala pentru tinerele albinite: in fiecare seara aveau scoala.
      In primul zbor pecare il facuse, cu cateva zile mai inainte, invatase sa-si cunoasca stupul; vazuse ca este galben, ca in spatele lui se afla o floare mare rosie si mai incolo putin, un copac.
      Aflase de la scoala ca trebuia sa inceapa cu un singur fel de florisi sa ramana la ele pana se termina nectarul. Nectarul il putea gasi in adancul florilor, in mijloc, iar polenul pe staminele lor. A mai invatat Albinita ca polenul pe care-l aduna trebia <<periat>> in cosuletele de pe picioruse si astea nu trebuie incarcate prea mult, caci ii vor ingreuna zborul.
      Aprins ocazia cand o culegatoare experta, intoarsa din cercetare, explica celorlalte din stup cum ca dincolo de maginea livezii au inflorit salcamii. S-a bagat mai in fata sa poata urmari mai bine dansul prin care cercetasa le explica: cam la 200 de metri drept inainte, - fiti atente la soare, trebuie sa-l aveti mereu in stanga! - va intampina un miros frumos, este al nectarului de salcam, florile sunt sus de tot, tineti linia de zbor oblica in sus; cam la 200 metri, drept inainte,...  Dintr-o data ambitioasa Albinita a parasit cercul care o inconjura pe cercetasa si a tasnit pe urdinis afara. Era emotionata, si isi repeta mereu: Sa fie prima! Sa fie prima! Atentie soarele in stanga! Drept in sus!...
      S-a apropiat de flori cu grija: stia ca ele sunt tare bucuroase sa fie vizitate de albine, caci polenul care se lipeste de corpul lor va fi dus pe alte flori si le va ajuta sa faca seminte si fructe.
     Florile salcamului straluceau in soare. A supt nectarul dulce in gusa. Trebuie sa viziteze cat mai multe flori pana la intoarcerea la stup, si se simtea deja atat de ingreunata de nectar, ca de abia mai putea sa zboare.
     In drum a trecut pe langa flori de trifoi si papadie carora le-a promis ca va veni la ele; dar nu era prea sigura ... caci si-a amintit de sfaturile primite de la buna ei surioara si de la scoala: sa cerceteze zilnic florile de acelasi fel pana se termina nectarul din ele.
     Ajunsa in sfarsit la stup a vazut cum si alte albinute abia intoarse si ele de la cules cu saculetii plini cu polen or ingreunate de gusile doldora de nectar, treceau pe rand prin fata unei albine controlor. Aceasta era foarte multumita ca polenul si necatrul erau delicioase; ea le felicita pe cele care au facut treaba cea mai buna. Si micuta noastra prietena a primit nota zece. Era tare mandra Albinita ca a putut dovedi ca este harnica si cuminte iar munca ei este ordonata si importanta. 
     Parca ghicindu-i gandul si inceputeul de ingamfare, una din surorile mai in varsta care trecea pe langa ea, ii spuse: <<Bravo Albinito! Esti acum la fel ca toate celelalte, la fel de harnica si silitoare. Sa nu uiti ca te asteapta si alte indatoriri; in toate sa te porti ca la cules! Caci tot ce facem noi, munca tuturor, este la fel de importanta pentru familie. Nu se permit greseli si nici rasfat, nici lene. Sa spui la randul tau celor mici, caci acum esti mare!>>
      Albinita si-a dat seama ca trebuie sa fie multumita ca ajuta la adunarea mieriicurate pentru surioarele care vor trece iarna si pentru copii oamenilor, carora le place atat de mult mierea, aceasta hrana buna dulce si parfumata.
      Trecea timpul si Albinita participa la tot mai multe din treburile stupului ei. Viata ei se scurgea repede si linistita intre o treaba si alta, intre doua drumuri pe flori. De dimineata pana seara, asemeni surorilor ei, nu mai contenea cu munca. Si tot timpul era curata, niciodata nu se murdarea. La asfintitul soarelui ramanea pe fagurele care ii placea cel mai mult, sau pe care era mai multa nevoie de ea; toata oaptea migalea la repaprarea unei bucatele de fagure, sau curata podeua stupului, lipea cu propolis crapaturile lemnului, ingradea deschiderile prea mari. Cate nu sunt de facut intr-o gospodarie! Si nimeni nu-i spunea <<Fa asta, fa aceea >>. Gasea singura locul cel mai lipsit de ajutor.
     Intr-o buna zi insa, in stup s-a starnit mare zarva. Matca inconjurata de o parte din surorile Albinitei, se invartea prin stup, albinele ieseau afara, se reintorceau, parca ar fi asteptat ceva deosebit; multe se adunasera pe scandurica de zbor din fata urdinisului, altele, mai ramase in urma cu pregatirile, isi umpleau gusile cu miere; toate bazaiau facand un zgomot asurzitor; niciuna nu lucra. Abia acum si-a dat seama Albinita ca de la un timp erau mai putini pui in patuturile din faguri - pana si ei fusesera lasati deoparte! Asta trebuie sa fie <<marea plecare>> despre care auzise vorbindu-se la scoala. Da! caci uite-o pe Matcuta - sora aceea care se nascuse de curand in celulala lunga si frumoasa de pe marginea fagureluisi pe care ea nu avusese vreme sa o vada: subtirica, gingasa, le privea pe albinele stranse in jurul ei cu un aer de parca le-ar fi spus: <<Hai ce mai stati? Plecati odata!>>
     Asa, gandi Albinita, sa plece!... Atunci si eu voi pleca cu ele. Ce li s-o intampla lor, mi se va intampla si mie! Si, inghitind in graba niste miere, mangaind, inca o data, cu antenele si cu aripile, un fagure din batrana casa, Albinita se alatura marelui grup de surori care plecau. La un semn al matcii, toate isi luara zborul. Roiul se ducea spre zari noi, unde va gasi un loc mai bun pentru adapost, poate tot o livada de meri, cine stie... Va fi la fel de bine. Adio casa veche...
      In scurta vreme, Albinita, impreuna cu surorile ei, conduse de inteleapta lor mama - Matca, au gasit un loc minunat unde vor construi casa nouasi unde se vor pregati pentru iernat.

     Noul lor adapost trebuia putin curatta si aranjat, dar acest lucru nu mai era o problema pentru harnicele noastre prietene. Reusisera doar sa faca din batrana lor locuita, de unde plecasera, o minune de casa. Dar acolo a trebuit sa raman surioarele cele mici si Matcuta cea tanara, caci ele erau mai putin pricepute, acum, la inceput, ca sa-si aranjeze o locuinta noua; pentru Albinita si surorile ei nu mai era greu, aveaau atata experienta...
     Tot trebaluind, nici nu si-au dat seama ca era deja toamna tarzie. In livezi, crengile pomilor se leganau, indoite sub greutatea bogatiei de fructe, iar pe ogoare oamenii strangeau de zor rodul imbelsugat al muncii lor.

      In curand va ninge. Fulgii mari si pufosi se vor asterne peste tot, incet, incet, si se vor transforma intr-un invelis moale, care va acoperi si stupul lor.
     Micutele noastre prietene se vor ingriji sa-si asigure caldura necesara pentru a putea ierna linistit, pana la primavara, cand soarele bun si darnic, cu razele lui calde si mangaietoare, va trezi din nou la viata natura si intreaga suflare.


     Aceasta a fost povestea micutei albine.


Acum va mai ofer cateva poze cu costumele de albina sau albinuta pe care le puteti gasi la Ada Creativ (http://www.adacreativ.com/ ).







     


    


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu