Zimbrul si vulpea

Buna dragii mei,

Astazi pentru ca este duminica, va fi zi de blog 😀  (regula noua).


Si postam ceva simpatic, o fabula.

ZIMBRUL SI VULPEA

de Vasile Alecsandri

Pe-o pajiște întinsă, cu flori îmbelșugată,
         Păștea Zimbrul voios,
Când pe furiș, prin iarbă, o vulpe tupilată
I s-arată și-i zise cu glas foarte duios:
„O! Zimbrule puternic! o mult slăvite Doamne!
Se poate-a ta mărire să pască pe câmpii,
Supusă, ca noi proștii, la ploile de toamne,
La vânt, la ger, la muște, l-a iernii vijelii?
Au nu gândește oare că-n vremile trecute
S-au prefăcut în Zimbru un falnic Dumnezeu
Că soarele s-ar perde pe căi necunoscute
De n-ar domni un Zimbru în zodiacul său?
Ah! scumpul meu prietin! dă-mi voie a te duce
Într-un palat de cinste în care nencetat
Chiar eu cu-a mele labe de hrană-ți voi aduce,
Și te-oi feri de dușmani cu-al meu protectorat.“
         „Ei! te cunosc, șirată!
         Răspunse Zimbrul meu.
Ai râs și tu o în viață o cioară îngâmfată
Și de atunci, sărmano, tot caș visezi mereu!“ 

  

Costume de animalute gasiti pe siteul nostru. Csotum de zimbru...cam greu, dar vulpite se pot face.

www.adacreativ.com

Ciubotelele ogarului

In urma unui sondaj pe o platforma de socializare am concluzionat ca una dintre povestile mele favorite cand eram copil nu este prea cunoscuta. Deci astazi povestea basarabeanului Calin Gruia : "Ciubotelele ogarului".

CIUBOTELEL OGARULUI

de Calin Gruia

De unde avea iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu!

                Dar povestea spune ca, intr-o toamna, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gandea Iepurele ca i-ar sta bine cu o palarie alba cu pana de paun si cu o scurteica verde, dar nu pentru asta se grabea el spre iarmaroc, ci ca sa-si cumpere ceva pentru incaltat, ca era descult.

                Incepusera ploile de toamna, vantul imprastia frunzele pe poteci si frigul prinse sa-l stranga de picioare. De aceea, isi infunda palaria veche pana peste ureche, isi stranse zabunul pe trup si iuti pasul, ca sa ajunga mai repede la iarmaroc.

                Si cum mergea Iepurele uitandu-se cand in dreapta, cand in stanga, ciulind urechile la orice fosnet, iata ca mai spre seara se intalni pe poteca cu Ogarul… Ogarul era gras, voinic, imbracat intr-o suba calduroasa si purta in picioare niste ciubotele nou-noute. Dupa ce-si dadura binete, ca doi calatori de treaba, o pornira impreuna prin sisul padurii. Iepurelui i se scurgeau ochii dupa ciubotelele Ogarului; pentru ca tare mai erau frumoase, iar lui ii era starnic de frig la picioare!

-          Cat ai dat pe incaltari? intreaba sfios Iepurele.

-          Doi galbeni, cat sa dau! Ii raspunse fudul Ogarul.

-          Ma duc si eu la iarmaroc – aduga Iepurele – sa-mi cumpar ciubotele

-          Pai tot acolo merg si eu, am treaba cu un negustor… Ciubotele se gasesc cate vrei, numai bani sa ai!

-          Am doi galbeni sopti Iepurele.

Ogarul nu spuse nimic, ci isi rasuci varful mustatilor ca si cum lui nu i-ar fi pasat cati bani are Iepurele.

                Si au mers ei asa, pana s-a intunecat de-a binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine. O ploaie rece si deasa se abatu in calea lor, de-i dardaiau bietului Iepure dintii de frig.

-      Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogazul, Te vad descult… Si apoi e noapte si e frig… Mai ai si bani la dumneata… Bani am si eu… si cine stie cu cine ne putem intalni, ca padurea e plina de talhari.

-          Si ce-i de facut atunci? intreba el.

-          Pai, de ce sunt pe lume hanuri? Pentru vreme de noapte, pentru adapost. E pe aproape hanul Ursului. Eu zic sa tragem la el, dormim si pornim maine dimineata. Poate pana atunci mai sta si ploaia.

Iepurele nu avu incotro i-l asculta pe Ogar.

Scuturandu-si luleaua de usa hanului, Mos Martin ii primi bucuros:

-          Ce vreme rea! Nu te-ar fi lasat inima sa lasi pe cineva afara! Hei! Si dumneata mai esti si descult… Treci colea langa foc, deti mai incalzeste picioarele!

Iepurele se apropie zgribulit de vatra. In afara de ei si de hangiu nu mai era nimeni in han. Mos Martin iesea din cand in cand afara  si se uita de-a lungul drumului, sa vada de nu cumva se mai indreapta spre hanul lui niscaiva calatori.

-          Eu zic sa cerem ceva de mancare – sopti Ogarul – si udatura.

-          Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame. Si apoi nu am nici maruntis. Ca daca schimb un galben, raman toata iarna descult.

Hei ,ca ciudat mai esti, cumetre! Dar cine ti-a cerut, ma rog, sa-ti schimbi galbenii? Pentru plata am eu bani destui. Ca doar nu ma voi lacomi la un sarac ca tine…

Si intorcandu-se Mos Martin in han, Ogarul spuse:

-          Ei, Mos Martine, da-ne ceva de imbucat si de baut!

-          Am niste placintele…

-          As manca si eu din ele!

-          Am friptura, faguri de miere si vin de stafide…

-          Da-ne de toate si din toate, cumetre, spuse Ogarul lingandu-si buzele. Mos Martin isi puse sortul pe dinainte, ca un hangiu adevarat ce era, si prine a aduce bunatatile. Ogarul incepu sa inghita cu lacomie, bucata dupa bucata. Iepurele se rusina si abia-abia gusta si el o bucatica de placinta cu varza. Si poate n-ar fi gustat deloc daca nu l-ar fi poftit ogarul:

-          Mananca, cumetre, ca de la dumneata mananci.

Ogarul parca nu mancase de o luna, asa-i trosneau falcile si-i umbla limba in gura. Pana sa-si fumeze Mos Martin luleaua, Ogarul manca toata mancarea din han. La urma ceru o cana cu vin de stafide, pe care o bau pe nerasuflate. Iepurele se uita mirat. Se minuna si Mos Martin.

-            Mai, mai, inca n-am vazut un drumet mai flamand ca dumneata… sa-ti fie de bine, Ogarule! Si acum vorba ceea: “Frate, frate, da branza-i cu bani”. Ati mancat si baut numai bine de doi galbeni.

Ogarul prinse a se cauta prin buzunari. Cauta prin buzunari la pantaloni, cauta in suba, dar degeaba cauta: nu avea nici un ban. In cele din urma spuse Iepurelui:

-          Plateste dumneata, cumetre!

-          Cum sa platesc? Asa ne-a fost vorba?

-           Plateste, ca am uitat punga acasa. Iti dau eu bani la iarmaroc. Am sa ma imprumut de la un prieten negustor…

-          Cum? Vai, ce sa ma fac? Sa raman descult?

Ogarul incepu sa rada pe sub mustati. Mos Martin isi iesi din fire.

-          Mie sa nu-mi umblati cu d-astea! Platiti ca altfel am eu ac de cojocul vostru!

-          El m-a poftit si la han, el m-a poftit si la masa, spuse chicotind Ogarul. El sa plateasca…

-           Nu-i adevarat, Mos Martine. Eu n-am mancat mai nimic. Vina iarna si, daca platesc, ramna descult…

-            Ei, ca doar n-oi incalta eu toti descultii din lume! Ca a mancat si a baut Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i… Acum imi dau seam ace fel de musterii imi sunteti. V-ati sfatuit sa-mi faceti paguba… Si Mos Martin apuca un ciomag, pe care il tinea pitit dupa usa pentru asemenea calatorii, si ikl ridica spre Ogar.

Ogarul il arata pe Iepure. Iepurele, vazand ciomagul, incepu sa tremure de frica. Si, de voie, de nevoie, scoase din buzunar basmaluta in care avea legati cei doi galbeni si plati Ursului. Mos Martin se uita la ciubotelele Ogarului, apoi la picioarele goale ale Iepurelui, marai ceva si lua galbenii. Ogarul isi sterse mustatile, se culca si adormi fara grija.

Mos Martin vazand ca nu mai vine nimeni la han se duse si el in odaia lui sa se intinda putin pe o lavita. Numai Iepurele nu se culca. Cum putea sa doarma? Ramasese fara bani… Si de afara vantul se auzea mai furios si ploaia batea in ferestre.

De necaz, Iepurele incepu sa planga pe infundate. Cum de se lasase pacalit de Ogar? Ofta si se gandea ca in curand va veni iarna… Vor fi viscole si zapezi mari… Va fi mult mai frig, iar el va umbla zgribulit si descult… Ogarul sforaia intr-o odaie, Mos Martin in alta, numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul.

Si a stat Iepurele, a stat pana la miezul noptii. Si s-a tot gandit  si razgandit, ce sa faca, ce sa dreaga? Parca vedea cum se desfacuse basmaluta si-iwww.adacreativ.com daduse lui Mos Martin banii… Cum Ursul statuse o clipa pe ganduri, uitandu-se cand la ciubotelel Ogarului, cand la picioarele lui, de parca ar fi vrut sa-i spuna ceva. Ce anume? Deodata, in mintea Iepurelui se facu lumina. Isi sterse lacrimile si intra in odaia Ogarului. Ciubotelele erau puse langa soba, sa se usuce. Nu mai statu pe ganduri… incalta ciubotelele Ogarului, pasi incet, iesi din han si tine-o, baiete, tot intr-o fuga.

“Daca le-am platit eu, sunt ale mele, doi galbeni fac, doi galbeni mi-a mancat Ogarul”, se gandea Iepurele, afundandu-se tot mai mult si mai mult in padure si-n noapte.

Spre ziua, se trezi Ogarul si voi sa se incalte, da ria ciubotelele de unde nu-s! Mos Martin, ivindu-se in prag dadu razand din umeri. Ogarul nu mai zabovi la han, ci porni sa-si caute incaltarile. Se cunosteau bine urmele din noroi si incepu Ogarul  a fugi si a fugi pe urmele Iepurelui. La inceput ii venea tare greu, el era gras, de-abia se misca da-n-cetul cu incetul prinse a se subtia de alergatura.

Nu dupa multa vreme il zari pe Iepure pe un deal. Tine-te dupa el!

Au fugit, au tot fugit prin paduri, peste ogoare, peste dealuri, hat in zare. Ogarul gafaia si se subtia. Iepurele tot mai spinten se facea.

Trecu toamna, trecu iarna, veni primavera, apoi veni si vara si fugal or nu mai contenea.

Se zice ca pe Iepurele din poveste, Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci, cum vede ogarul un iepure, cum se ia dupa el, cu gandul sa-l prinda si sa-l descalte. 

Costume de animalute cu gandul la ogar/catel sau iepuras gasiti pe siteul nostru.

www.adacreativ.com

Costumul popular pentru serbare, autentic versus stilizat

Vacanta este pe sfarsite si ne apropiem cu gandul incet ,incet de gradinita sau scoala. Ne vin in minte momentele semnificative printre care si serbarile de la sfarsit de semestru sau an cand avem nevoie de costumele personajelor interpretate de micutii nostri. Parintii care au nevoie pentru copii lor de un costum popular sau traditional romanesc isi pun urmatoarele intrebari: - de unde luam, ichiriem sau cumparam? - de care, autentic sau stilizat? - sa fie mai ieftin (pentru aproximativ doua ore cat dureaza serbarea sa nu investim foarte mult)? - sa fie un costum de calitate (piese autentice si materiale de foarte buna calitate), chiar daca este mai scump? Daca doriti sa achizitionati un astfel de costum puteti opta pentru unul autentic, brodat manual cu materiale cat mai apropiate de cele utilizate in trecut de romani la zilele de sarbatoare. Asta deoarece in zilele de lucru imbracau costume mult mai simple si din materiale mai groase. Copilul dvs. va avea un costum nou si cat mai apropiat de costumul traditional romanesc. Costumul achizitionat se poate pastra ca amintire dar este destul de scump si sunt parinti care considera ca pretul lui este prea mare pentru o serbare la gradinita. O varianta mai ieftina este achizitionarea unui costum popular stilizat. Acesta este realizat astfel incat sa imite modelele traditionale doar ca sunt folosite bezi si snururi aplicate, dantele cumparate din comert etc. in locul broderiilor sau al dantelelor crosetate manual. Si acestea sunt foarte frumoase, petul lor difera in functie de materilele folosite si de modelul ales. Noi va propunem spre vanzare cateva modele din acest tip de costum pe site-ul "Ada Creativ": Ada Creativ sau pe "Romanian Handmade":  https://www.adacreativ.ro/ .   Aveti mai jos si un exemplu de costumas de fetita si o propunere pentru baiat.

Fie că alegeți să cumpărați un costum care va rămâne o amintire pentru cel mic, fie că vă mulțumiți cu o ținută închiriată și cu amintiri doar în fotografii, fiecare serbare din viața copilului dumneavoastră este un eveniment ce trebuie să rămână în cutia cu amintiri a familiei.
Povestea noastra de astazi este "Fata babei si fata mosneagului" de Ion Creanga deoarece costumele personajelor din aceasta poveste poarta costume populare romanesti. Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei. Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare şi nemulţumitoare erau. Pentru babă, fata moşneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei - busuioc de pus la icoane. Când se duceau amândouă fetele în sat la şezătoare seara, fata moşneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar fata babei îndruga şi ea cu mare ce câte-un fus; ş-apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârlaz şi zicea fetei moşneagului să-i dea ciurul cu fusele, ca să-l ţie până va sări şi ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă şi la moşneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când veneau duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţată şi netezită pe cap, de parc-o linseseră viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ş-apoi, când venea moşneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă meliţa; că fata lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soi rău... că-i laie, că-i bălaie; şi că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde ştie, că nu-i de chip s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei. Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi, se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moşneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu dedeochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umplea de bogdaproste. Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărât de câte-i spunea baba, chemă fata şi-i zise: - Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o asculţi, că eşti rea de gură şi înnărăvită şi că nu este de chip să mai stai la casa mea; de-aceea du-te şi tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gâlceavă la casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ţi sunt, că, orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-a mai fost şi mila părintească la mijloc!... dar prin străini, Dumnezeu ştie peste ce soi de sămânţă de oameni îi da; şi nu ţi-or putea răbda câte ţi-am răbdat noi. Atunci biata fată, văzând că baba şi cu fiică-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, sărută mâna tată-său şi, cu lacrimi în ochi, porneşte în toată lumea, depărtându-se de casa părintească fără nici o nădejde de întoarcere! Şi merse ea cât merse pe-un drum, până ce, din întâmplare, îi ieşi înainte o căţeluşă, bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai coastele; şi cum văzu pe fată, îi zise: - Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă grijeşte, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată! Atunci fetei i se făcu milă şi, luând căţeluşa, o spălă şi-o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţumită fiind în suflet că a putut săvârşi o faptă bună. Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, cum vede pe fată, zice: - Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată! Fata, harnică cum era, curăţă părul de uscături şi de omizi cu mare îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute stăpân. Şi, mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită şi părăsită. Fântâna atunci zice: - Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată! Fata râneşte fântâna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o lasă şi-şi caută de drum. Şi, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de-un cuptor nelipit şi mai-mai să se risipească. Cuptorul, cum vede pe fată, zice: - Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că poate ţi-oi prinde şi eu bine vrodată! Fata, care ştia că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui, îşi suflecă mânecile, călcă lut şi lipi cuptorul, îl humui şi-l griji, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti! Apoi îşi spălă frumuşel mâinile de lut şi porni iarăşi la drum. Şi mergând ea acum şi zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se rătăci; cu toate aceste, nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte până ce, într-una din zile, dis-dimineaţă, trecând printr-un codru întunecos, dă de-o poiană foarte frumoasă, şi în poiană vede o căsuţă umbrită de nişte lozii pletoase; şi când s-apropie de acea casă, numai iaca o babă întâmpină pe fată cu blândeţe şi-i zice: - Da' ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti? - Cine să fiu, mătuşă? Ia, o fată săracă, fără mamă şi fără tată, pot zice; numai Cel-de-sus ştie câte-am tras de când mama care m-a făcut a pus mâinile pe piept! Stăpân caut şi, necunoscând pe nime şi umblând din loc în loc, m-am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povăţuit de-am nimerit la casa d-tale şi te rog să-mi dai sălăşluire. - Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai Dumnezeu te-a îndreptat la mine şi te-a scăpat de primejdii. Eu sunt Sfânta Duminică. Slujeşte la mine astăzi şi fii încredinţată că mâine n-ai să ieşi cu mâinile goale de la casa mea. - Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac. - Ia, să-mi lai copilaşii, care dorm acum, şi să-i hrăneşti; apoi să-mi faci bucate; şi, când m-oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs mai bune de mâncat. Şi, cum zice, bătrâna porneşte la biserică, iară fata suflecă mânecile şi s-apucă de treabă. Întâi şi-ntâi face lăutoare, apoi iese afară şi începe a striga: - Copii, copii, copii! Veniţi la mama să vă lăie! Şi când se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia de-o mulţime de balauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari! Însă, tare în credinţă şi cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sperie; ci le ia pe câte una şi le lă şi le îngrijeşte cât nu se poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut bucate, şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică şi a văzut copiii lăuţi frumos şi toate trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; şi după ce-a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă de-acolo o ladă, care-a vrea ea, şi să şi-o ia ca simbrie; dar să n-o deschidă pân-acasă, la tată-său. Fata se suie în pod şi vede acolo o mulţime de lăzi: unele mai vechi şi mai urâte, altele mai noi şi mai frumoase. Ea, însă, nefiind lacomă, ş-alege pe cea mai veche şi mai urâtă dintre toate. Şi când se dă cu dânsa jos, Sfânta Duminică cam încreţeşte din sprâncene, dar n-are încotro. Ci binecuvântează pe fată, care îşi ia lada în spate şi se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul pe unde venise. Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de plăcinte crescute şi rumenite... Şi mănâncă fata la plăcinte, şi mănâncă, hăt bine; apoi îşi mai ia câteva la drum şi porneşte. Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină până-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa. Şi pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit înainte. Şi mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea. Părul, văzând pe fată, şi-a plecat crengile-n jos; şi ea a mâncat la pere şi şi-a luat la drum câte i-au trebuit. De-acolo mergând mai departe, iaca se întâlneşte şi cu căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, iară la gât purta o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulţumită pentru că a căutat-o la boală. Şi de aici, fata, tot mergând înainte, a ajuns acasă la tată-său. Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie. Fata atunci scoate salba şi paharele cele de argint şi le dă tătâne-său; apoi deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi ies din ea, încât moşneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogăţii! Iară baba a rămas opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă. Fata babei atunci şi-a luat inima-n dinţi şi a zis: - Las', mamă, că nu-i prădată lumea de bogăţii; mă duc să-ţi aduc eu şi mai multe. Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind. Merge şi ea cât merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata moşneagului; se întâlneşte şi ea cu căţeluşa cea slabă şi bolnavă; dă şi ea de părul cel ticsit de omide, de fântâna cea mâlită şi seacă şi părăsită, de cuptorul cel nelipit şi aproape să se risipească; dar când o roagă şi căţeluşa, şi părul, şi fântâna, şi cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă şi în bătaie de joc: - Da' cum nu!? că nu mi-oi feşteli eu mânuţele tătucuţei şi a mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine? Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă, au lăsat-o să-şi urmeze drumul în pace şi n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor. Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la Sfânta Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură... şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică, şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatică şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-şi ia ziua bună şi binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte; şi mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică să pornească după dânsa, s-o ajungă şi să-i ieie lada. Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fântână, aşijderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat!... Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Şi-atunci... scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergând mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Îşi muşca fata acum degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În sfârşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi aici nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de balauri au ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot. Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea nenumărate bogăţii: el a măritat pe fiică-sa după un om bun şi harnic. Cucoşii cântau acum pe stâlpii porţilor, în prag şi în toate părţile; iar găinile nu mai cântau cucoşeşte la casa moşneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atâta, că moşneagul a rămas pleşuv şi spetit de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt mălaiul.

Vrajitoare fara vanatoare dar cu ... costumatii

Asadar, subiectul de astazi: vrajitoarele din povesti.

Le intalnim adesea ca si personaje negative, todeauna sunt rele si cel mai adesea urate. Chiar si mama vitrega din povestea Albei ca Zapada, o femeie foarte frumoasa,  devine urata in momentul in care se transforma in vrajitoare.

Personal prefer varianta de vrajitoare buna, peroana inzestrata cu puteri magice, gen Bibi Blocksberg, Sabrina sau personajele din Harry Potter.

Dar pentru ca viziunea cea mai raspandita este cea de persoana rea, cu o plarie tuguiata si nas coroiat, am ales o poveste in care vrajitoare este varianta Baba Cloanta, rea, batrana, urata si care traieste singura in mijlocul padurii.
Daca nu ati ghicit este personajul din povestea fratilor Grimm "Hansel si Gretel".

Ca sa nu mai lungim vorba sa vedem povestea (care intre noi fie vorba e bine sa o spunem copiilor mai marisori, fetita mea cea mica s-a speriat cand i-am citit-o pe la 4 anisori).

Hansel si Gretel

de fratii Grimm

      A fost odata, ca niciodata, un taietor de lemne tare sarac. El locuia, impreuna cu sotia si cei doi copii, la marginea unui codru intunecos. Pe baietel in chema Hansel, iar pe fetita Gretel. Si erau atat de sarmani, ca nici de mancare nu aveau.
     Ca sa nu moara de foame, mama copiilor, o femeie haina si rea, planui sa-i duca pe micuti in padure si sa-i lase acolo, sa-i sfasie salbaticiunile. Tatal nu dorea asta, dar femeia cea rea il convinse.
     Istetul Hansel, auzind pe furis planurile mamei, o linisti pe surioara lui:
     - Fii fara grija, surioara, ca stiu eu ce e de facut ca sa ne intoarcem acasa!
     Ajunsi unde era padurea mai deasa, parintii facura un foc si , mintindu-i pe copii ca merg sa taie lemne, ii parasira acolo. Obositi de drum, micutii adormira si se trezira in miez de noapte. Gretel incepu sa planga, speriata:
      - Cum o sa iesim de aici?
      - Stai linistita, surioara, ca de cum rasare luna, vom gasi drumul inapoi spre casa.
      De cum luna incepu sa lumineze, Hansel o lua pe Gretel de mana si porni pe drumul de intoarcere. Istetul baietel presarase pietricele albe din loc in loc, atunci cand fusera adusi de parinti in padure.
      Mare fu mirarea mamei cea rea cand ii vazu la usa. Tatal, insa, se bucura in sinea lui.
      Dupa o vreme, zgripturoaica de femeie ii ceru iar barbatului sa-i duca pe copii in padure, dar de data asta incuie usa si Hansel nu mai putu sa adune pietricele. Cand Gretel, ingrijorata, incepu sa planga, el  o linisti, spunandu-i:
     - Nu plange, surioara, ca vom scapa cu bine si din asta!
     A doua zi, pe tot drumul, Hansel imprastie firimituri din bucata lui de paine. Cand se trezira, in miez de noapte, si aparu luna... nici urma de firmituri. Le ciugulisera pasarele padurii. Inima viteaza insa, Hansel o incuraja pe fetita:
      - N-ai teama, surioara, ca vom gasi noi drumul pana la urma!
      Dar, desi mersera toata noaptea nu descoperira drumul spre casa.
      Dupa trei zile, lihniti de foame, se luara dupa o pasarica alba si se trezira, deodata, langa o casuta din adancul padurii. Tare uimiti ramasera copiii vazand din ce era facuta casuta: numai paine rumena, acoperita cu cozonaci si cu geamuri din zahar curat!
      - Hai sa ne-nfruptam! striga baiatul si se pusera pe rontait.
      In timp ce rontaiau ei de zor, din casa se auzi o voce subtirica:

"- Ront-ront si ronta-ronta

Cine-mi rontaie casuta?"

      Iar copiii raspunsera:

"Vantul, e vantul doar, vijelios,

Starnit din vazduhul nabadaios."

      Din casa iesi o batranica sprijinindu-se intr-un toiag si cand ii vazu asa mici si amarati, le zise:

     -Ei, copiii mei dragi, da' poftiti inauntru si va ospatati cum se cuvine!
     Micutii au intrat si au mancat pe saturate clatite cu zahar, mere si nuci, si au baut lapte cald.
     Batranica le pregati apoi asternuturi moi si albe, in care bietii copii nicicand nu dormisera.
     Babuta amabila era, de fapt, o vrajitoare rea si haina, care atragea copii rataciti si le facea de petrecanie.
     A doua zi il inchise pe Hansel dupa gratii, iar pe Gretel o puse la munca grea. Voia sa-l ingrase bine pe baietel, pentru a-l manca dupa ce mai punea un pic de carne pe el.
     Si zi de zi ii zicea micutului sa-i arate un deget printre gratii, sa vada cat s-a mai ingrasat. Dar Hansel, istet cum il stim, ii arata mereu un oscior de pui. Trecura astfel patru saptamani...
     Pierzandu-si rabdarea, zgripturoaica vru sa o faca pe Gretel sa intre in cuptor, ca s-o manance coapta. Dar fetita, facand pe natanga, ii spuse ca nu stie cum sa intre:
    - Arata-mi dumneata cum se face!
     Baba, cam prostanaca, iti baga capul lin cuptor sa-i arate, iar Gretel o impinse deodata inauntru si trase zavorul. Focul o cuprinse pe vrajitoare si asa scapara copiii de ea.
     Fetita isi elibera imediat fratele si intrara amandoi in casa vrajitoarei. Descoperira acolo sipete pline cu margaritare si nestemate, cu care isi umplura buzunarele. Apoi pornira voiosi catre casa.
     Pe drum, insa, intalnira un rau mare, pe care nu-l putura trece singuri. Rugara o ratusca alba sa-i ajute:

"-Ratusca rata-ratisoara, intoarna-ti privirea spre noi...

Suntem Hansel si Gretel, si te rugam sa ne duci inapoi...

Nu e nici pluta nici pod peste apa si n-avem cum traversa.

N-ai vrea sa ne treci apa adanca pe  alba spinare a ta?"

      In cele din urma, ajunsera cu bine acasa si il gasira pe tatal lor singur. Tare se mai bucura acesta de venirea lor. Mama cea rea murise intre timp.
      Si cand copiii isi golira buzunarele,  saracia fugi pentru totdeauna din casa taietorului de lemne, iar Hansel si Gretel traira in bucurie si belsug alaturi de tatal care-i iubea...


     Si pentru ca povestea s-a sfarsit cu bine, sa vedem cateva costume de vrajitoare mari sau mici, bune sau rele  pe care le puteti gasi la Ada Creativ (http://www.adacreativ.com/ ).

Director web hm.ro

Povestea continua...

Dupa o mult prea lunga intrerupere (eheee timpul trece si nici nu stii cand), revenim cu forte proaspete si idei noi in lumea fascinanta a costumelor.
Dar ca sa putem innoda firul povestii trebuie sa continuam de unde am ramas (si o sa ma straduiesc sa tin firul drept fara prea multe noduri de acum inainte).

Asa ca revenim putin la ALBINUTA.

Va promiteam o poveste frumoasa despre harnicele albine (si fetelor mele le place foarte tare) iar mai la final noi poze cu costume, deoarece intre timp am primit modele noi si am si poze cu fetita mea, cea mica de data aceasta, care a fost si ea tot albinuta la prima serbare de vara de la gradi.

Si pentru ca poveste nostra este lunga in postarea de astazi vom vorbi mai putin despre celelalte si incepem povestirea.

POVESTEA ALBINUTEI

          A fost odata ca niciodata, a fost odata, in tara Imparatului Soare, o minunata livada de meri, imprejmuita de bogate campii, acoperite cu cele mai frumoase si inmiresmate flori din lume.
      Razele soarelui se jucau cu voiosie printre frunzele, florile pomilor si pe bogatul covor de iarba verde cu roua stralucind in soare.
       In aerul cald si inca racoros al acestei dimineti de primavara, lacuste verzui sareau fara nici o grija, iar carabusii dolofani erau foarte preocupati sa-si croiasca drum printre frunzele pomilor.
       Nu departe, la umbra unui mar batran cu crengile incarcarte de flori, aidoma unei mirese cum numai in basme intalnesti, se afla casa unei harnice si neistovite familii de albine.
      Da, ele erau! O multime de insecte mici, care se aflau intr-un permanent du-te vino in jurul intrarii casutei care sclipea de curatenie.
      Si acum, dragi copii, sa vedem ce se ascunde in atragatoarele casute si cum isi duc viata aceste minunate si harnice albine.
      Dar, uite! Uite o albina micuta, care s-a rostogolit nedumerita pe peretele de ceara. Pana adineauri a rontait de zor capacelul patului in care a crescut si din care tocmai s-a dat jos. E tare obosita si mirata. Se sterge pe cap si pe corp cu aripile argintii si inca umede. Aude langa ea o voce molcoma si prietenoasa: "Ai aparut! haide, ai sosit la timp!"
      - "Dar unde ma aflu, cine esti tu, ce caut eu aici?" spuse Albinita (caci asa o s-o numim pe micuta albinita) uitandu-se in sus la albina brun aurie.
      "Incet, fetita draga, numai cate o intrebare, si rand pe rand am sa-ti raspund si am sa-ti arat tot ce doresti sa stii si sa vezi.
      Aici esti in casa noastra, pe care o numim <<stup>>, iar eu sunt una din cele 50.000 susori ale tale mai mari. Noi traim aici intr-o livada minunata din tara Imparatului Soare, care ne ocroteste si ne incalzeste cu razele lui; el da viata florilor, umplandu-le cu dulce nectar si polen, care o sa-ti placa tare mult.
     Impreuna cu noi mai locuieste mama-matca si fratii nostri, trantorii.
     Suntem o familie mare si avem multe lucruri de facut: culegem nectar si polen, curatam casa, fabricam miere si ne ingrijim fratii si surorile din leagan.
     Daca ai sa muncesti cu voiosie si harnicie o sa ne intelegem de minune, dar daca o sa-ti pierzi timpul hoinarind s-ar putea sa nu mai ramai printre noi caci copii neascultatori se pedepsesc. 
     Saracuta Albinita, tremura toata mergand dupa sora cea mare pe peretele de ceara unde, peste tot se aflau paturi, unele inchise, altele deschise. Paturile acestea sunt <<celule>> i-a explicat albina. In fiecare din ele este o surioara de-a nostra asa cum ai fost si tu; ia uite una: arata ca un viermisor alb si grasut.
     <<Uite Albinita, in tot cursul vietii tale o s ai de facut multe treburi. Te-ai cuatat pe tot corpul? Ai terminat? Ei, acum, la treaba: vei da de mancare surioarelor timp de o saptamana. O, nu te speria, o sa-ti spun eu tot, de unde sa iei mancarea si cum ai sa le-o dai.
     La inceput le dai <<laptisor>>: il mesteci bine si il picuri in fiecare celula, langa surioara. Ai sa vezi ca nu doarme, asa cum pare; va manca tot!
     In restul saptamanii le dai si putin polen si nectar; vei primi de la surorile mai mari - camarasitele. Si acum, cred ca stii ce ai de facut: spor la treaba?>> ii ura sora, si se indeparta sa-si vada de treburile ei.
     Albinita nu pierdu nici o clipa. Alerga grabita zi si noapte de la o celula la alta hranindu-si surioarele si fratiorii. Intre timp, mai lustruia celulele goale, si o ajuta pe matca la pastrarea curateniei; si matca era foarte ocupata, in fiecare zi punea in cate 1500 celule oua, si neobosita trecea zilnic sa controleze daca toate treburile merg bine si sa-i certe pe trantori, care ziua cat e ziua de mare nu faceau nimic si nu incurcau lumea, miscandu-se greoi de colo-colo, sau stand tolaniti la soare.
      Intr-o dimineata, toate albinitele tinere au fost chemate si oranduite in grupe. Fiecarui grup i-a fost repartizat sa indeplineasca o munca.
      Cea care le dadea instructiuni era o sora mai mare. Le cunostea pe toate surorile cele mari: ele nu mai erau de mult argintii, erau brune-argintii, cu perisori frumosi si matasosi. Erau sigure pe ele si dadeau instructiuni din mers.
      Un grup trebuia sa fabrice ceara, sa o mestece; alt grup trebuia sa cladesca celule rezistente, cu 6 pereti in care se va depozita miere si vor creste alti pui; sa aeriseasca stupul cu aripile pentru ca apa din nectar sa se evapore, pentru a-l transforma apoi in miere.
      Albinita facea parte dintr-un grup care trebuia sa pazeasca stupul, impiedicand pe toti strainii sa patrunda inauntru; in caz de nevoie, trebuie sa omoare pe dusmani, intepandu-i!
     Albinita nu stia sa deosebeasca o albina straina de stupul lor, si atunci, o sora mai mare i-a explicat ca se poate dupa miros, caci fiecare stup are un miros al sau.
Atunci si-a dat seama Albinita ca stupul lor mirosea frumos.a miere si ceara aromata. 
     Dar intamplarea de peste doua zile avea s-o uimeasca cel mai mult pe micuta noastra prietena. La usa stupului a apaut un soarece ratacit cine stie de unde, iar doua din surori care s-au repezit asupra strainului l-au intepat; omorandu-l. Dar au murit si ele odata cu el. Surorile i-au explicat ca in viata nu poti intepa decat o singura data un asemenea dusman, si atunci mori odata cu el. Daca intepi un bondar sau o viespe, sau un fluture cap-de-mort, poti sa-ti scoti acul din pielea lor si nu mori. Albinita a fost foarte trista din cauza mortii celor doua surori, dar si-a dat seama ca tot asa ar fi facut si ea - era doar vorba de apararea mierii lor, a tuturora.
     In timpul pazei, Albinita a constatat ca poate zbura si in jurul stupului, de unde a adus putin clei cules de pe niste cracute de plop din apropiere. Asta se cheama <<propolis>> i-a spus o sora mai mare, este foarte necesar la reparatul stupului si tot cu el trebuie sa lustruiesti celulele golite, in care matca va depune oua.
      Intr-o zi, o albina intra grabita in stup isi descarca polenul intr- celula si ii spuse, cam rastit, Albinitei: <<Vezi de el!>> Ce sa fac oare? Raspunsul era in apropiere: cateva surori, cam de varsta ei, indesau de zor cu capul ghemotoacele colorate descarcate in alte celule de catre alte albine. Unora nici nu li se mai vedea capul. Altele care umplusera cate o celula, picurau cate putina miere deasupra. A inceput si ea sa faca la fel. Si bine a facut caci nici nu termina bine de indesa un ghemotoc, altul era aruncat de o culegatoare grabina venita de afara. Si ce frumoase erau ghemotoacele: rosii, galbene, caramizii, portocalii, verzui si ficare cu alta aroma. Era o placere sa le framanti.
     Zilele treceau... Tot lucrand si invatand sa zboare se apropia timpul cand putea deveni culegatoare si sa stranga hrana pentru stup. Tare s-a mai bucurat Albinita, pregatindu-se cu nerabdare pentru <<afara>>.
     Deci, era gata sa zboare spre camp si in livada pentru a gasi florile de papadie si salcam si multe altele despre care invatase la scoala pentru tinerele albinite: in fiecare seara aveau scoala.
      In primul zbor pecare il facuse, cu cateva zile mai inainte, invatase sa-si cunoasca stupul; vazuse ca este galben, ca in spatele lui se afla o floare mare rosie si mai incolo putin, un copac.
      Aflase de la scoala ca trebuia sa inceapa cu un singur fel de florisi sa ramana la ele pana se termina nectarul. Nectarul il putea gasi in adancul florilor, in mijloc, iar polenul pe staminele lor. A mai invatat Albinita ca polenul pe care-l aduna trebia <<periat>> in cosuletele de pe picioruse si astea nu trebuie incarcate prea mult, caci ii vor ingreuna zborul.
      Aprins ocazia cand o culegatoare experta, intoarsa din cercetare, explica celorlalte din stup cum ca dincolo de maginea livezii au inflorit salcamii. S-a bagat mai in fata sa poata urmari mai bine dansul prin care cercetasa le explica: cam la 200 de metri drept inainte, - fiti atente la soare, trebuie sa-l aveti mereu in stanga! - va intampina un miros frumos, este al nectarului de salcam, florile sunt sus de tot, tineti linia de zbor oblica in sus; cam la 200 metri, drept inainte,...  Dintr-o data ambitioasa Albinita a parasit cercul care o inconjura pe cercetasa si a tasnit pe urdinis afara. Era emotionata, si isi repeta mereu: Sa fie prima! Sa fie prima! Atentie soarele in stanga! Drept in sus!...
      S-a apropiat de flori cu grija: stia ca ele sunt tare bucuroase sa fie vizitate de albine, caci polenul care se lipeste de corpul lor va fi dus pe alte flori si le va ajuta sa faca seminte si fructe.
     Florile salcamului straluceau in soare. A supt nectarul dulce in gusa. Trebuie sa viziteze cat mai multe flori pana la intoarcerea la stup, si se simtea deja atat de ingreunata de nectar, ca de abia mai putea sa zboare.
     In drum a trecut pe langa flori de trifoi si papadie carora le-a promis ca va veni la ele; dar nu era prea sigura ... caci si-a amintit de sfaturile primite de la buna ei surioara si de la scoala: sa cerceteze zilnic florile de acelasi fel pana se termina nectarul din ele.
     Ajunsa in sfarsit la stup a vazut cum si alte albinute abia intoarse si ele de la cules cu saculetii plini cu polen or ingreunate de gusile doldora de nectar, treceau pe rand prin fata unei albine controlor. Aceasta era foarte multumita ca polenul si necatrul erau delicioase; ea le felicita pe cele care au facut treaba cea mai buna. Si micuta noastra prietena a primit nota zece. Era tare mandra Albinita ca a putut dovedi ca este harnica si cuminte iar munca ei este ordonata si importanta. 
     Parca ghicindu-i gandul si inceputeul de ingamfare, una din surorile mai in varsta care trecea pe langa ea, ii spuse: <<Bravo Albinito! Esti acum la fel ca toate celelalte, la fel de harnica si silitoare. Sa nu uiti ca te asteapta si alte indatoriri; in toate sa te porti ca la cules! Caci tot ce facem noi, munca tuturor, este la fel de importanta pentru familie. Nu se permit greseli si nici rasfat, nici lene. Sa spui la randul tau celor mici, caci acum esti mare!>>
      Albinita si-a dat seama ca trebuie sa fie multumita ca ajuta la adunarea mieriicurate pentru surioarele care vor trece iarna si pentru copii oamenilor, carora le place atat de mult mierea, aceasta hrana buna dulce si parfumata.
      Trecea timpul si Albinita participa la tot mai multe din treburile stupului ei. Viata ei se scurgea repede si linistita intre o treaba si alta, intre doua drumuri pe flori. De dimineata pana seara, asemeni surorilor ei, nu mai contenea cu munca. Si tot timpul era curata, niciodata nu se murdarea. La asfintitul soarelui ramanea pe fagurele care ii placea cel mai mult, sau pe care era mai multa nevoie de ea; toata oaptea migalea la repaprarea unei bucatele de fagure, sau curata podeua stupului, lipea cu propolis crapaturile lemnului, ingradea deschiderile prea mari. Cate nu sunt de facut intr-o gospodarie! Si nimeni nu-i spunea <<Fa asta, fa aceea >>. Gasea singura locul cel mai lipsit de ajutor.
     Intr-o buna zi insa, in stup s-a starnit mare zarva. Matca inconjurata de o parte din surorile Albinitei, se invartea prin stup, albinele ieseau afara, se reintorceau, parca ar fi asteptat ceva deosebit; multe se adunasera pe scandurica de zbor din fata urdinisului, altele, mai ramase in urma cu pregatirile, isi umpleau gusile cu miere; toate bazaiau facand un zgomot asurzitor; niciuna nu lucra. Abia acum si-a dat seama Albinita ca de la un timp erau mai putini pui in patuturile din faguri - pana si ei fusesera lasati deoparte! Asta trebuie sa fie <<marea plecare>> despre care auzise vorbindu-se la scoala. Da! caci uite-o pe Matcuta - sora aceea care se nascuse de curand in celulala lunga si frumoasa de pe marginea fagureluisi pe care ea nu avusese vreme sa o vada: subtirica, gingasa, le privea pe albinele stranse in jurul ei cu un aer de parca le-ar fi spus: <<Hai ce mai stati? Plecati odata!>>
     Asa, gandi Albinita, sa plece!... Atunci si eu voi pleca cu ele. Ce li s-o intampla lor, mi se va intampla si mie! Si, inghitind in graba niste miere, mangaind, inca o data, cu antenele si cu aripile, un fagure din batrana casa, Albinita se alatura marelui grup de surori care plecau. La un semn al matcii, toate isi luara zborul. Roiul se ducea spre zari noi, unde va gasi un loc mai bun pentru adapost, poate tot o livada de meri, cine stie... Va fi la fel de bine. Adio casa veche...
      In scurta vreme, Albinita, impreuna cu surorile ei, conduse de inteleapta lor mama - Matca, au gasit un loc minunat unde vor construi casa nouasi unde se vor pregati pentru iernat.

     Noul lor adapost trebuia putin curatta si aranjat, dar acest lucru nu mai era o problema pentru harnicele noastre prietene. Reusisera doar sa faca din batrana lor locuita, de unde plecasera, o minune de casa. Dar acolo a trebuit sa raman surioarele cele mici si Matcuta cea tanara, caci ele erau mai putin pricepute, acum, la inceput, ca sa-si aranjeze o locuinta noua; pentru Albinita si surorile ei nu mai era greu, aveaau atata experienta...
     Tot trebaluind, nici nu si-au dat seama ca era deja toamna tarzie. In livezi, crengile pomilor se leganau, indoite sub greutatea bogatiei de fructe, iar pe ogoare oamenii strangeau de zor rodul imbelsugat al muncii lor.

      In curand va ninge. Fulgii mari si pufosi se vor asterne peste tot, incet, incet, si se vor transforma intr-un invelis moale, care va acoperi si stupul lor.
     Micutele noastre prietene se vor ingriji sa-si asigure caldura necesara pentru a putea ierna linistit, pana la primavara, cand soarele bun si darnic, cu razele lui calde si mangaietoare, va trezi din nou la viata natura si intreaga suflare.


     Aceasta a fost povestea micutei albine.


Acum va mai ofer cateva poze cu costumele de albina sau albinuta pe care le puteti gasi la Ada Creativ (http://www.adacreativ.com/ ).